Tudor Vladimirescu,
conducătorul Revoluției de la 1821
– personalitatea care a vrut să elibereze Principatele Romane
de sub dominația otomană -
Tudor Vladmimirescu s-a născut într-o familie de moșneni din Oltenia, țărani liberi care
cu timpul s-au ridicat la rangul de mici boieri. A avut posibilitatea să învețe
fiind ajutat de preotul Pîrvu Cihoiu, de la care a învăţat să scrie şi să
citească. La vârsta de doisprezece ani a fost trimis la Craiova, intrând în
serviciul boierului Ioan Glogoveanu unde
a învăţat limba greacă. Ajuns la vârsta de optsprezece ani, a părăsit casa
boierului şi a intrat în rândurile pandurilor.
Era perioada în care Imperiul Otoman, neavând încredere în domnii
români, a impus în Principatele Române
domnia fanarioților, astfel o serie de domnitori din acea perioadă erau
de origine elenă. Între timp,Tudor ajunge mare comis, apoi vătaf de plai
la Cloşani echivalentul subprefectului. A avut această funcţie începând cu anul
din 1806 până
în 1811,
apoi din nou în 1820, dar se ocupă și cu
comerţul şi arendează moșii.
Intrând în rândurile pandurilor, Tudor Vladmirescu participă ca voluntar în războaiele ruso-turce din 1806-1812, și,
pentru actele sale le de bravură, este înaintat locotenent şi decorat cu
ordinul „Sf. Vladimir”. În aceste lupte Tudor a obţinut reputaţia de
viteaz şi a dobândit experienţa militară cu care avea să surprindă aşa de mult
lumea în 1821.
Visul lui Tudor a fost eliberarea țării de sub domnia otomană.
De aceea, la 18 ianuarie 1821 pornește ceea ce în istorie se cunoaște drept revoluția
lui Tudor Vladmirescu după un acord cu boierii din ”partida națională”,
gruparea celor care se opuneau domniei fanariote. Revoluția a fost declanşată
în momentul în care în Valahia se instalase un vid de putere, prin moartea
domnitorului fanariot Alexandru Șuțu.
Tudor Vladmirescu și-a
prezentat programul în ”Proclamația de la Tismana” prin care a cerut
înlăturarea regimului fanariot și sporirea autonomiei Valahiei, inclusiv prin
formarea unei armate naționale al cărei nucleu urma să fie reprezentat de
panduri. De asemenea, a cerut egalitatea
tuturor în faţa legii şi abolirea privilegiilor boiereşti, confiscarea averilor
bisericeștii. Proclamaţia
de la Tismana se adresa tuturor locuitorilor ţării, fără deosebire
de naţionalitate, limbă şi religie.
Revoluția s-a produs într-un context favorabil. Poarta Otomană
se confrunta cu revolte ale sârbilor conduși de Miloș Obrenovic, ale grecilor
din Peloponez și din insulele egeene, precum și cu răscoale ale bulgarilor și
albanezilor. În momentul declanșării revoluției conduse de Tudor
Vladimirescu, turcii nu aveau suficiente forțe pentru a interveni eficient
la nord de Dunăre. Dar situația a devenit dificilă prin declanșarea răscoalei
grecești a Eteriei, condusă de Alexandru Ipsilanti, general fanariot din armata
rusă. Eteria a intrat în Moldova, apoi a coborât spre sud, cu intenția
declarată de a trece Dunărea și de a lupta cu otomanii. Eteriștii doreau
menținerea regimului fanariot în Principatele Române, iar aici au intrat în conflict cu țelurile lui Tudor Vladimirescu.
Comandantul român avea deja sub arme 5.000 de
panduri. A decis să plece spre București, pentru a avea controlul asupra
Capitalei. Pe drum, i s-au alăturat și trupe de arnăuți, precum și voluntari,
iar la un moment dat oastea sa ajunsese la 20.000 de oameni.
Tudor
Vladimirescu a negociat cu boierii care asigurau regența după moartea lui
Alexandru Suțu, deoarece dorea ca acțiunea sa să fie recunoscută drept una
legală. Însă aceștia au fugit din București, când Tudor Vladimirescu s-a apropiat de Capitală. Totuși, el a fost
recunoscut de Divanul boieresc, astfel că, în 21 martie 1821 a intrat în
București nu ca un răsculat, ci în calitate de conducător legitim al unei
oștiri legitime. A rămas în București până în 15 mai. Între timp, două oștiri
turcești trecuseră Dunărea, pentru a lupta cu eteriștii. Tudor Vladimirescu nu a vrut să lupte de partea nici unei părți,
dându-și seama că eteriștii reprezentau și interesul Rusiei cu care nu dorea să
se alieze. De aceea, a decis să se retragă în Oltenia, unde dispunea de
fortificați și putea rezista, după
estimările sale, doi sau trei ani, timp în care credea că marile puteri vor lua
o decizie favorabilă românilor. Doar că a fost trădat de ai săi și răpit de
eteriști în 21 mai. În 28 mai, a fost ucis, iar trupul său aruncat într-o
fântână. Lipsită de conducător, oastea pandurilor s-a destrămat.
Tudor
Vladmirescu rămâne în istorie ca precursor al idealurilor revoluționare
românești, concretizate în revoluțiile din 1848 din cele două Principate când
reformele cerute de el au fost incluse în programul revoluționarilor și au fost
înfăptuite pe parcurs, deschizându-se drumul către realizarea României moderne.
